Oamenii inca se iubesc in parcuri

Pasii mi-au fost dusi zilele trecute in parcul Herastrau. Am zabovit mai mult de o ora acolo, asa ca am putut admira in liniste privelistea si viata efectiva a locului. Sunt un pic surprins de cate se pot intampla doar intr-o ora pe multele alei, de unde si o prima concluzie: parcurile au o viata a lor, iar Herastraul nu face exceptie.

Freamatul vietii nu m-a prea lasat in ultima perioada sa mai pierde vremea in parc. Ultimele dati de care-mi aminest au avut un scop precis, cel mai frecvent - bautul de suc. Si cel mai des in Cismigiu.

Acum am ajuns in Herastrau pe la orele 16. Soarele inca incalzea domol orasul iar frunzele cadeau in voie, cum fac ele de obicei in mijlocul toamnei. Zgomotul traficului se auzea difuz iar lacul trona impasibil zona. M-am asezat pe o banca iar specacolul a inceput imediat.

In genunchi in fata ei...

Oamenii treceau prin fata mea, ca manechinele pe un podium de prezentare. Tineri, batrani, oameni intre doua varste. Grupuri de femei si de baieti. Langa mine, doi batranei pierdeau la randul lor vremea. El citea un ziar, ea privea in gol. Mai incolo prima surpriza: un tanar tocmai s-a asezat in genunchi in fata celei care probabil, spera el, va fi iubita lui.

Nu cred ca a cerut-o in casatorie - pareau prea tineri iar eu destul de departe pentru a-i auzi - dar ceva-ceva voia de la ea, care se uita impasibila la el. L-a ridicat intr-un final, moment in care si eu am incetat sa-i privesc. O fi obtinut?

Imediat si-a facut aparitia, pe alee, o tigancusa cu un papagal si cu biletele norocoase. A simtit ea ca oamenii parcurilor vor vrea sa-si stie viitorul. N-a avut insa succes, spre disperarea papagalului care a ratat ocazia sa-si dezmorteasca ciocul.

O alta pereche de indragostiti isi face aparitia. Se aseaza vis-a-vis de banca mea. Ea in fund, el cu capul in poala ei. Au inceput sa se giugiuleasca, de ziceai ca atunci se sfarseste lumea. E bine sa fii asa tanar, mi-am spus, care nici eu nu am fost chiar un strain al parcurilor, daca intelegeti ce vreau sa spun.

Babele gurese

A doua surpriza a serii a venit de la un grup de babe, ca altfel nu le pot spune. S-au asezat undeva tot in fata mea, dar usor lateral. Pe ele le puteam auzi. Faceau o galagie infernala, mai ceva ca vrabiile care se cearta pentru un bob de grau. Una dintre ele era mai guresa. Acapara atentia celorlalte si avea multe de spus. Prostii de baba, in majoritate, despre unii tineri care nu stiu sa-si aranjeze perdelele prin casa, despre muraturile pe care nu a apucat sa le puna si pensia care niciodata nu e suficienta. Era totusi aranjata din cap pana in picioare, vopsita, machiata... cum ii sta bine unei babe.

Alti doi tineri isi fac aparitia. Ma, dar se plimba tinerii prin parcuri, imi zic. Se tin de mana si se privesc din cand in cand gales. Uite ca se si saruta... asa in mers... isi permit, sunt tineri :) Viata mai are totusi rabdare cu ei. Uite ca tinerii vin si se iubesc aici. Foarte bine!

Cel mai bun prieten al omului, la datorie

Sigur ca nu au lipsit de la intalnirea cu mine nici biciclistii, nici roller-ii nici stapanii de caini. Insa, pentru ca tot eram in Bucuresti, nu aveau cum sa nu apara si doi caini vagabonzi. Au simtit ca vreau sa le fac o fotografie asa ca au venit mai aproape. Au pozat impecabil, ca adevarate vedete ale orasului ce sunt.

Soarele deja aproape ca se mai vedea iar seara punea stapanire pe alei. E momentul sa plec. O sa mai revin insa in parcul in care oamenii mai au timp sa se iubeasca.

Citeste si:
- Viata nu e cum e. E cum te simti
- Carmen si Emil. Se poate si discret
- Bucuresteanul. Un roman ingamfat?

Aboneaza-te la RSS