marți, octombrie 7

Seful. Un rau necesar

Am avut cu totii sefi. Sau daca nu... rabdare, o sa avem cu toti. Tatal meu obisnuia sa spuna: "cand se aduna doi oameni, unul dintre ei trebuie sa fie sef". Mai mult sau mai putin adevarat... insa la o privire pe diagolana, asa este pana la urma.

"Am niste sefi idioti!", asta spun apoi majoritatea cunoscutilor mei. Si oricum, asta e perceptia generala despre aceasta calitate, de sef.

Am ajuns la concluzia ca sefii sunt o specie aparte de oameni. Nu avem multi privilegiul sa experimentam asta, desi poate ne dorim in secret. Voit sau involuntar, omul isi schimba usor mentalitatea cand ajunge sef. Pai de ce, ma veti intreba, pe buna dreptate. Nu sunt tot oameni?

Pai sunt, doar ca din cel putin doua motive se intampla asta: unul pentru ca e slab, (am mai discutat despre asta) si doi pentru ca asa trebuie. Cum asa trebuie? Rabdare...

Transformari inerente


Fiind sef, te trezesti pe cap cu o groaza de sarcini si responsabilitati. Timpul se scurge mai repede, pretentiile celorlalti la fel. Telefoanele suna, subordonatii cer, superiorii vor, si asa mai departe. Seful e obligat astfel sa-si faca ordine in viata si in prioritati. Desigur vorbim aici despre un sef responsabil, unul care isi face, macar la un nivel mediu, treaba.

Din tabara cealalta, a subalternilor, lucrurile se vad simplu: suntem noi, o mana de angajati, si e el sau ea, cel care trebuie sa rezolve lucrurile. Revenind la sef, din tabara lui se vede asa: ei sunt toti, eu unul singur. Mai trebuie rezolvate si problemele profesionale, de job efectiv, pentru care am fost pus aici, sef.

Si atunci seful se detaseaza usor, capata o mina mai dura si devine incet-incet mai exigent. Responsabilitatile, remember? Astea sunt, in mare, motivele pentru care il injuram in secret.

Deviatii


Desigur, exista si deviatii. Multe deviatii. In care liderul exagereaza fie intr-o parte, fie in cealalta. Fie devine prea autoritar, fie prea moale/slab. Nerecomandabile niciuna dintre ele. Pentru ca, pe de-o parte, un sef prea autoritar risca sa-si demoralizeze subordonatii, scazand astfel productivitatea institutiei si a muncii in sine. La fel, un sef prea moale nu mai reprezinta pilonul, piatra de hotar la care trebuie sa se raporteze cei mici.

Despre alte calitati nu mai vorbim. Precum inteligenta, simt social, intuitie, dimanism - macar in gandire, si altele. Astea sunt optionale si se presupune ca datorita lor ai ajuns sef.

Problema e alta. Managementul si leadershipul sunt subiecte care se studiaza in scoli. Pot fi, cu ingaduinta voastra, chiar stiinte in sine. Si asa sunt si tratate afara. Lucrul cu oameni nu e simplu deloc. La noi, din pacate treaba se mai face si "pe genunchi" iar sefii sunt uneori "sefi de conjunctura".

Oricum, nu e usor sa ai responsabilitati. Si, acum ca i-am inteles, poate mai bine, o putem lasa si mai usor cu injuraturile. Sau nu, dupa caz:)

Citeste mai mult...

luni, octombrie 6

Noul. Ne provoaca sau ne sperie?

Se spune ca ceea ce nu poate intelege, omul tinde sa distruga. E destul de adevarat. Sta in firea lucrurilor sa ne enerveze crunt ceea ce depaseste puterea noastra de pricepere.

Cunosc un caz recent, cand niste oameni au mers sa se angajeze intr-o institutie de stat. Buni, bine pregatiti, mult peste nivelul veteranilor bastinasi. Ei bine, realizand pericolul, gazdele s-au unit cu mic cu mare pentru a izgoni dusmanul de clasa. Au dat la o parte divergente, certuri si alte animozitati dintre ei, si s-au pornit cu mic cu mare la lupta. Pai ce? Sa ne ameninte ei noua letargia, imbecilitatea si neprofesionalismul?

In cele din urma au reusit: grupul de tineri temerari a fost izgnonit si toata lumea e fericita. Cei plecati ca s-au eliberat de inorogi, cei ramasi ca au scapat de amenintare.

Oricat de deschisi am fi, "noul" are darul de a ne face fluturii sa zburde prin stomac. Este necunoscutul in care vom plonja inevitabil si in fata caruia nu putem fi tocmai linistiti. Tine insa si de cultura si de cat de "trecut prin viata" este omul, felul in care se pozitioneaza in fata noului, a provocarii.

Pentru parintii nostri poate a fost mai greu. In 1989 ei au avut de-a face cu o schimbare brusca de sistem, in fata careia au ramas multi paralizati si incremeniti. Pentru noi ceilalti, schimbarea s-a produs treptat. Ne-am obisnuit si cu multe programe la tv, si cu internetul si cu calatoriile. Cu schimbarea, cu noul, deci. Ii facem fata mai bine.

Teoretic, asadar, suntem din ce in ce mai pregatiti pentru necunoscutul cu coarne de balaur. Cu toate astea ne mai apuca pandaliile iar tendinta de protejare a speciei si deci de conservare isi mai spune cuvantul. Ne plac provocarile dar sa fie in termenii nostri. Altfel, putem pune si mana pe ciomag.

Citeste mai mult...

duminică, octombrie 5

Despre bloggeri numai de bine! Sau nu?

E o frenezie totala in lumea asta a bloggerilor. Unul vine, altul pleaca, unul zbiara, altul canta… ne frecam mainile de bucurie cand credem ca s-a intamplat ceva pentru a posta pe blog. Ne dam cu parerea despre oricine si orice. Am devenit specialisti, ziaristi… analisti.

“Blogul, sau cum sa devii din nul, nenul” era un comentariu scris de un ziarist din presa centrala, acum vreo cateva luni. Si intr-un fel asa se si intampla. Gandurile tale nu mai sunt doar ale tale. Le imparti cu lumea, iar daca te pricepi un pic la IT si SEO, poti sa-ti faci cunoscute aberatiile la zeci, sute si chiar mii de oameni.

Este totusi o preocupare benefica, aceea de a-ti flexa mintea pentru a mai nascoci ceva.Creste nivelul de inteligenta (nu stiu daca si desteptaciune), creste mobilitatea intelectuala, creste self-esteemul celor in cauza si cate si mai cate. Poti deveni si un semi-zeu, care cu un PR puternic (Page Rank), poti dirija destine sau influenta decizii.

Dar. Ajunge sa te si izoleze o astfel de activitate, sa te introverteasca, sa-ti mai atrofieze din instinctele sociale. Dus la extrem, bloggingul poate sa te acapareze si sa-ti mute atentia de la multe din activitatile pe care, poate, altfel le-ai fi facut.

Si totusi, desi are cativa anisori ca varsta, bloggingul este inca in primii ani de existenta. 90 la suta din blogurile pe care le-am vizitat in viata asta nu au nici in clin nici in maneca cu esteticul, cu ordinea, cu rigoarea. Hai sa punem cat mai multe bannere, cat mai multe poze, cat mai multe culori. Sa atragem atentia, nu? Despre continut si el lasa mult de dorit. Cum spuneam, scriem aproape despre orice si despre oricine. Ii laudam (rar) dar trantim de pamant cu cine ne enerveaza. Si ne cam enerveaza multi.



Chiar daca n-o sa insist, exista si bloguri bune. Cu continut coerent, cu rigori si reguli. Despre ele, poate intr-un alt post.

Oricum, e mai bine sa ai un blog, fie si prost, decat niciunul. Macar si pentru faptul ca poti defula pe el toate cele care te mai apasa. Asa cum Marchizului de Sade i-a fost recomandata terapia prin scris, la fel bloggingul poate contribui la scaderea infractionalitatii. Tot e o chestie, nu?

Citeste mai mult...

sâmbătă, octombrie 4

Omul care uita de unde a plecat

Se spune “da-i omului putere si vei vedea atunci ce-i poate pielea”. Nu e o vorba in vant. Am intalnit suficient de multi oameni care uita, ignora sau se lasa dusi de val. Cred ca este si in firea omeneasca evolutia asta. E naspa oricum dar mai nasol este atunci cand cazi de pe un cal foarte alb si foarte inalt. Multi au dificultati in a se repozitiona.

Cele mai mari probleme le intalnesc cand fac complimente. Sunt genul care ii spune omului ce are de spus si care remarca trasaturile pozitive ale cuiva. Multa lume le accepta gratuit, si bine face, dar ajunge sa creada ca i se cuvin, ca e de la sine inteles sa se intample asta. De aici pana la a-si lua nasul la purtare nu e decat un singur pas.

Am vazut, la fel, suficienti oameni ajunsi in pozitie de conducere care, din secunda numarul doi, se schimba radical. Sigur ca si pozitia de leadership te schimba pana la un punct, insa anumite trasaturi fundamentale trebuie sa reziste la proba timpului.

"Sindromul Raducioiu" e iarasi binecunoscut. Cand fotbalistul a stat cateva luni in Italia si s-a intors de acolo cu un accent teribil si deloc sexy, chinuindu-se sa-si aminteasca limba pe care a vorbit-o cand era la coada vacii. Cati romani italieni nu am cunoscut care ma intrebau “come si dice la voi in Romania?” Nemti cu “nemtizme” la purtator… americani mai putini, dar si la ei se intampla.

Bun, e normal pe de-o parte sa fie asa, atunci cand vorbesti in mod intens o anumita limba. E si cazul meu, care mai scap englezisme prin exprimarea mea neaos romaneasca. De-acolo pana la a nu te putea controla, e o cale destul de lunga. Dar, desigur face parte si din brandul personal. Invidiosi ce suntem:)

Oricum, a nu uita de unde ai plecat este un semn de maturizare. De asezare a ta ca fiinta. A mentine pe cat posibil contactul cu straturile medii ale societatii te integreaza in cultura si mai ales civilizatia pe care o reprezinti, asa buna sau rea cum e ea. Altfel risti sa ajungi ca cineva care si-a intrebat un prieten daca toata lumea de la terasa la care erau castiga de la 1.500 de euro in sus, asa cum era salariul lui.

Citeste mai mult...

vineri, octombrie 3

Romanii din strainatate – inraiti si debusolati?

Nu stiu daca romanii care locuiesc de multa vreme in afara granitelor tarisoarei noastre mai au aceleasi trasaturi cu noi. Simturile romanesti le sunt alterate, la fel si limbajul. Am cunoscut destui conationali de-ai nostri in aceasta situatie si mi-am putut contura o opinie.

Nu stiu cat de tare i-as jigni, dar imi sta pe limba sa-i numesc “rupti in fund”. Nu pe toti, chiar nu toti sunt asa… dar multi dintre ei se aliniaza cu brio in categoria cu pricina.

Ce altceva poti sa spui despre niste americani care castiga mii de dolari in SUA dar se zgarcesc in Romania la cativa zeci de verzisori? Au un apartament inchiriat aici si pun boticul la fiecare dolarel pe care l-ar putea pierde. La fel e si cazul unor sasi plecati pe taramul unde izvoraste Dunarea. Desi stabiliti acolo, ei vor aici pamanturi si case si orice se poate ciupi de la rudele ramase in tara.

Mai stim despre romanii din strainatate ca sunt rai unii cu altii. Au spus-o multi din cei care traiesc acolo. Odata trecuti granitele tarii, devin adevarati lupi de prada. Sa se ajute? Nici vorba! Daca pot sa iti dea un sut in spate, o vor face bucurosi.

Este evident ca nu au o viata usoara acolo. Nu e usor sa te trezesti “auslander” intr-o tara straina. Cand realizezi ca nu ai cu ce plati chiria urmatoare, sau ca nu ti-ar mai ramane nimic de pus deoparte, sigur ca e mai greu sa fii dragut. Exista deci scuza, dar asta nu face fenomenul mai putin vizibil. Tot o scuza este aceea in care multi dintre cei care au plecat sunt de factura proasta, tigani multi dar nu numai, si atunci de ce sa te mire imaginea pe care o fac celorlalti?



Sunt si cazuri de succes, sa fim obiectivi pana la capat, dar ele par a fi totusi rarisime. Majoritatea se chinuie pe afara si devin incet-incet caini fara stapan. Adica nici romani, nici straini. Ramane deci gustul amar care ni-l lasa soarta acestor conationali de-ai nostri. Chiar daca ei sunt smecheri si vin in tara cu masini de ultimul tip. Dar si alea, sunt de multe ori inchiriate, doar pentru impresia artistica.

Citeste mai mult...

  © Blogger template 'Totally Lost' by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP